carte
Viața liturgică o trăire continuă a omului cu Dumnezeu
I.
Studiul
Liturgic
Introducere
Liturgica este o disciplină
teologică care se ocupă cu studiul cultului divin public al Bisericii. Ea
analizează originile, dezvoltarea, formele și semnificația cultului creștin.
Termenul "liturgica" provine din limba greacă și
înseamnă "slujire publică". În contextul creștin, liturgica se referă
la toate activitățile care sunt desfășurate în comunitatea bisericească pentru
a exprima credința și a celebra prezența lui Dumnezeu.
Studiul liturgic
este important pentru înțelegerea credinței și practicii creștine. El ne ajută
să înțelegem cum au evoluat ritualurile și practicile liturgice de-a lungul
timpului și cum acestea reflectă credințele și valorile creștine.
Liturgica poate fi împărțită în mai multe domenii de studiu, inclusiv:
· Istoria liturgică studiază
originile, dezvoltarea și schimbările din cultul creștin.
· Teologia liturgică analizează
semnificația teologică a cultului creștin.
· Practică liturgică se ocupă cu
desfășurarea efectivă a cultului creștin.
Studiul liturgic este o modalitate
importantă de a înțelege credința și practicile creștine. El ne ajută să ne
conectăm cu tradiția noastră creștină și să ne trăim credința într-un mod mai
profund.
Liturgica ortodoxă își are originile
în cultul creștin timpuriu. În primele secole ale creștinismului, cultul era
simplu și concentrat pe celebrarea Euharistiei. Cu timpul, cultul a devenit mai
elaborat. Viața liturgică a Bisericii Ortodoxe este, în esență, în
rugăciunile și în ritualurile ei, moștenitoarea practicilor din primele veacuri
creștine.
Slujbele liturgice au nu numai un bogat conținut imnografic, compus de
sfinți și, uneori, de mari Părinți ai Bisericii (precum Sfântul Ioan
Damaschinul), dar și o structură pe care este important să o înțelegem pentru a
ne putea integra în mișcarea lor de ansamblu, care este de cele mai multe ori
progresivă și pedagogică, și pentru a putea participa mai bine la unul dintre
scopurile lor cele mai importante, care este acela de a pregăti și înălța
sufletele pentru a le apropia de Dumnezeu și a le uni cu El. Textele nu sunt
izolate, ci sunt cântate în deplină simbioză cu ritualuri profund simbolice,
într-un cadru care este și el încărcat de simboluri, fie că e vorba despre
arhitectura bisericii, sau despre pictura interioară, despre icoane și lumini,
sau despre miresmele răspândite în acest cadru.
Slujbele bisericii se înscriu într-o structură temporală, anuală,
săptămânală sau zilnică, care-i cuprinde pe credincioși într-un timp ciclic
destinat să-i facă să sporească duhovnicește, cu condiția ca ei să-l trăiască
în mod conștient. Liturgica ortodoxă este o experiență
holistică care implică toate simțurile. Acest lucru este reflectat în structura
bisericii, care este concepută pentru a crea o atmosferă de rugăciune și
contemplare.
Structura Arhitecturală a Bisericii
Încă
din primele veacuri bisericile ortodoxe sunt orientate spre răsărit, conform
unor recomandari apostolice[1].
Motivația este aceea că răsăritul este ocul în care apare soarele –
simbol al lui Hristos, lumina – simbol al harului Sfțntului Duh. Sfântul
Gherman in lucrarea sa „Comentariu la Sfânta Scriptură” mentiona:
„A
ne ruga spre răsărit ni s-a transmis ca și celelalte de la sfintii apostoli, și
este asa pentru ca soare, care răsare din răsărit, este chipul lui Hristos,
Care S-a ridicat din mormânt și a strălucit lumii. De aceea, ne întoarcem spre
răsărit când ne rugăm, ca să ne îndreptăm spre Hristos, Care este lumina lumii.”
Sfântul
Ioan Damaschinul dezvoltă o argumentație mai completă pentru orientarea
bisericilor ortodoxe spre răsărit, precizând că închinarea către răsărit
datează din vremea Sfinților Apostoli:
„Nu ne inchinam
catre rasarit fara motiv si nici la intamplare. Pentru ca suntem alcatuiti
dintr-o fire vazuta si nevazuta, adica spirituala si sensibila ne inchinam
Creatorului intr-un chip dublu, dupa cum cantam si cu mintea si cu buze
trupesti, ne botezam prin apa si prin Duh, si ne unim intr-un chip dublu cu
Domnul, impartasindu-ne tainelor si harului Duhului.
Pentru ca Dumnezeu este lumina spirituala (I
Ioan I, 5.), iar Hristos in Scripturi se numeste si soarele dreptatii (Maleahi
IV, 2.) si rasarit (Zaharia VI, 12; Luca I, 78.), trebuie sa-i afierosim Lui
rasaritul spre inchinaciune. Tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu, din
care tot lucrul bun se imbunatateste. Caci spune dumnezeiescul David:
"imparatiile pamantului, cantati lui Dumnezeu, cantati Domnului care s-a
suit peste cerul cerului spre rasarituri" (Psalmi LXVII, 33-34. ). Mai mult,
si Sfanta Scriptura spune: "Dumnezeu a rasadit raiul spre rasarit in
Eden" (Facerea II, 8.); acolo a pus pe omul plasmuit de El, pe care, cand
a calcat porunca, l-a dat afara (Facerea III, 23-24.) si l-a pus sa locuiasca
in fata paradisului desfatarii, adica la apus. Ne inchinam lui Dumnezeu cautand
patria de alta data si uitandu-ne catre ea. De asemenea cortul lui Moise avea
catapeteasma si ilastiriul catre rasarit (Levitic XVI, 14.).
Semintia lui Iuda, pentru ca era mai cinstita
si-a fixat locuinta spre Rasarit (Numeri II, 3.). In templul vestit al lui
Solomon, poarta Domnului se afla spre rasarit. Dar si Domnul, cand a fost
rastignit, privea spre apus si asa ne inchinam, uitandu-ne la El. Iar cand s-a
inaltat, a pornit spre rasarit si astfel i s-au inchinat apostolii si El va
veni tot asa in chipul in care l-au vazut mergand la cer, dupa cum insusi
Domnul a spus: "Dupa cum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus,
tot asa va fi venirea Fiului omului" (Matei XXIV, 27.). Asteptandu-l deci
pe El, ne inchinam spre rasarit. Aceasta predanie a apostolilor este nescrisa.
Si in adevar multe ni s-au predat fara sa fie insemnate in scris.”[2]
Structura arhitecturală a bisericilor a variat de-a lungul
timpului. Totuși, începând cu începutul veacului al IV-lea, când creștinii au
avut libertatea de a-și practica public cultul, libertate recunoscuta prin
Edictul de la Milano promulgat in anul 313 de către Împăratul Constantin, basilica
a reprezentat prototipul bisericilor episcopale, de parohie, de mănăstire. Structura primară a bisericii a fost
rectangulară, simbolizând o navă. Asemena
corabiei construite de Noe în care au fost adunate ființele vii pentru a le scăpa
de potop și biserica îi adună laolată pe credincioși pentru a-i salva de
naufragiul căderii în păcat. Fiind îndreptată spre răsărit, corabia-biserică
își conduce călătorii – credincioșii către Hristos precum un vas aflat în drum spre
Împărăția lui Dumnezeu.
Începând cu secolul al VI-lea planul bisericii a luat si
forma unei cruci grecești, cu patru laturi egale al cărei centru este acoperit
de o cupolă. Sub dinastia Macedonenilor
s-a impus formula cea mai
raspandita in arhitectura bizantina, aceea a planului in cruce greaca inscrisa,
care prezenta solutia cea mai satisfacatoare a adaptarii cupolei, simbol al boltii ceresti,
la planul dreptunghiular mostenit de la bazilica paleocrestina. Acest tip isi datoreaza
numele faptului ca patru bolti in leagan, desenand bratele egale ale unei cruci
grecesti, sprijina si incadreaza cupola
centrala. Pentru a neutraliza impingerile leaganelor, unghiurile dintre brate
sunt ocupate de compartimente care inscriu crucea intr-un dreptunghi. La
Constantinopol aceste compartimente sunt acoperite de bolti incrucisate, de
calote, sau de cupole, in alte parti in general de bolti in leagan. Cupola (sau
domul) este o structură arhitecturală care constituie acoperământul unui
edificiu. Forma sa poate fi circulară, poligonală sau eliptică, în funcție de
planul clădirii. Modul în care lumina pătrunde în cupole poate să reprezinte o
diferență suplimentară între aceste structuri. Cupola răsăriteană (și cea
bizantină) capătă lumină și aer prin ferestre situate la baza elementului de
acoperământ. Cupola occidentală, în schimb, este caracterizată de o lumină
zenitală, care pătrunde printr-un ocul (sau lanternou) situat în partea cea mai
înaltă a structurii, distribuindu-se uniform în spațiul interior, datorită
suprafețelor curbe ale cupolei.
Pereții bisericii sunt, în general,
zugrăviți cu picturi în frescă sau acoperiți de icoane.
Spatiul interior al bisricii este
împărțit în trei părți principale:
·
Pronaos
·
Naos: spațiul principal al
bisericii,
·
Altar
Alarul mai pot avea și alte spații, cum ar fi:
· Proscomidiarul: este un spațiu mic situat
la nordul altarului, unde se pregătesc darurile pentru Sfânta Liturghie.
· Diaconiconul: este un spațiu mic situat
la sud de altar, unde se păstrează veșmintele liturgice și alte obiecte
folosite în timpul slujbelor.
Indiferent de structua generală a bisericii, structura sa interioară
este mereu caracterizată de două mari părți principale: nasolul – unde stau credincioșii
si care simbolizează pământul și altarul – unde stă clerul și simbolizează
cerul . Aceste două părți pricipale și distincte sunt separate de catapeteasma sau iconostasul.
Arhitectura religioasă contemporană încearcă să
îmbine, în mod armonios, tendințele moderne cu liniile tradiționale, să folosească noile
tehnologii în construirea lăcașurilor de cult.
În zilele noastre, opera de restaurare și conservare a vechilor noastre
monumente de artă bisericească a fost intensificată, concomitent cu construirea
unor lăcașuri noi, multe având trăsăturile unei arhitecturi moderne, dar de
inspirație autohtonă (Predeal, Brașov, București etc.). De asemenea, în multe
locuri au fost construite biserici de lemn, un simbol al vechilor noastre
tradiții.
Structura bisericii a fost analizată în profunzime de unii dintre
Părinții Bisericii, care au subliniat diferite aspecte ale bogatului ei
simbolism, punându-se în legătură cu alcatuirea ființei umane și cu viața duhovnicească
a credincioșilor.
[1] Constitutiile Apostolice (II, 57) – precizeaza: „Biserica să fie lungă,
îndreptată cu altarul spre răsărit”
[2] Sfântul Ioan Damaschin , Dogmatica, cap XIII, traducere de pr.
Dumitru Fecioru, Ed. II-a, București, Ed. Institului Biblic și de Misisune al
Bisericii Ortodoxe Române 1943, pp. 141-142.
Comentarii
Trimiteți un comentariu