Viața liturgică – o trăire continuă a omului cu Dumnezeu

 

Viața liturgică – o trăire continuă a omului cu Dumnezeu

Slujba Sfintei Liturghii este identitatea Bisericii, iar prin săvârșirea ei prăznuim biruința lui Dumnezeu cel întrupat, răstignit și înviat. Biserica trăiește în slujba Sfintei Liturghii așteptarea venirii Domnului, a celui care a judecat și va judeca istoria, creștinii fiind sufletul istoriei, martori ai vieții pământești.

A iubi Euharistia înseamnă să o înțelegem și să o trăim real în toate dimensiunile ei bisericești, istorice, eshatologice. 

Adunarea credincioșilor în Biserică pentru săvârșirea Sfintei Liturghii este prima din faptele noastre liturgice. Acest moment ne face participanți activi la lucrarea Bisericii, dar ne și face prieteni cu întemeietorul și răscumpărătorul, Hristos. Expresia iubirii aproapelui, însă,  o constituie, în Liturghie, sărutarea păcii sau a iubirii, ca şi faptele calităţii creştine şi actele de binefacere. De altfel, în trecut, Liturghia a fost şi mediul, prin excelenţă, pentru exercitarea şi punerea în practică a virtuţii dragostei creştine, ca şi pentru acest minunat sentiment de unitate şi de comuniune ce lega între ei pe credincioşii Bisericii primare.

Liturghia nu este numai izvor al vieţii în Hristos, ci şi auxiliarul şi promotorul ei. Ea nu numai că generează spiritualitatea creştină, ci poate să o şi promoveze, să o dezvolte, să o întărească sau să o aprofundeze şi să o îmbogăţească. Nicăieri, ca în Sfânta Liturghie, nu găsim modele mai bune de rugăciune, în diferitele ei forme (de mulţumire, de slăvire şi de adorare, de cerere etc.).

Viața liturgică comunitară le conferă celor ce participă un sentiment puternic și incomparabil de unitate, de forță duhovnicească și de har comun primite de la Duhul Sfânt. Întărește în fiecare credincios rugăciunea personală unind-o cu rugăciunea celorlalți și cu a cea a preotului slujitor ridicând-o la o dimensiune superioară. Euharistia pecetluiește  acest sentiment.

 Viața creștină, chemare și lucrare, nu poate fi înțeleasă fără Biserică, dar și Biserica, ca trup și mădulare ale trupului lui Hristos, nu poate fi înțeleasă fără Liturghie. Biserica și Liturghia, alcătuiesc o taină unică ele fiind inseparabile în întreaga iconomie a Mântuirii. Biserica este acolo unde poporul este adunat și săvârșește Sfânta Liturghie, iar Sfânta Liturghie se săvârșește acolo unde poporul lui Dumnezeu constituie Biserica. Sfântul Nicolae Cabasila în cuvântul său afirma: „Prin Preacuratele Taine (ale Euharistiei) Biserica constituie trupul lui Hristos și mădularele nu ca simbol, ci ca inimă, ca rădăcină a vlăstarelor plantei, așa cum Domnul este asemănat cu vițele viei”.

Prin rugăciune și iubire ni se dăruiesc bunătățile lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui. Părintele Alexandru Schmemann menționează că „avem nevoie în această lume de experiența lumii de dincolo, de frumusețea ei, de profunzimea, de comoara ei, de experiența Împărăției lui Dumnezeu și a Tainei sale, Euharistia. Biserica s-a întemeiat în această lume pentru a săvârși Euharistia, pentru a-l mântui pe om, restaurând ființa lui euharistică. Euharistia este imposibilă fără Biserică, adică fără iubire, adevăr, credință și misiune. Și toate acestea se împlinesc în Euharistie și încă și mai simplu în a fi Trupul lui Hristos.”

Fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, rămânem creştini de suprafaţă, de teorie, şi negăm apartenenţa noastră la Biserică, întemeiată pe jertfa sângeroasă a Mântuitorului Hristos. Scopul venirii Mântuitorului în lume a fost răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii, realizată prin jertfa Sa pe Cruce. De aceea, Sf. Liturghie, în care se perpetuează peste veacuri această jertfă, rămâne centrul cultului şi al vieţii creştine, iar împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, o datorie fundamentală a creştinului. Semnificativ este faptul că Sf. Liturghie se oficiază, de obicei, în biserică, locul unde Dumnezeu şi sfinţenia Sa se întâlnesc la orice pas. Intrând în biserică, credinciosul simte dintr-odată că a păşit pragul unei altfel de „case”, o casă în care trebuie să răsune cuvântul lui Dumnezeu.

Numai în Biserică se trăieşte în comuniunea iubirii: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Creştinul, de la naştere până la moarte, participă la comuniunea bisericească în calitate de membru al comunităţii bisericeşti din care face parte, el fiind mereu chemat la îndatoriri faţă de aceasta. EI este legat de ceilalţi membri cu care împreună alcătuieşte o comunitate, trăieşte împreună cu ei şi îşi manifestă orice sentiment faţă de ei, faţă de comunitate. Actele lui pe planul trăirii religioase şi morale sunt acte de comuniune, se mişcă în trăirea comună şi beneficiază fără încetare, de roadele comuniunii. Astfel putem spune că, în comuniune individualismul este depăşit. Aspiratiile individului se identifică cu ale, comuniunii. _,,Creştinul nu este numai o sumă de învăţături, o doctrină religioasă, ci şi o viaţă trăită În conformitate cu aceasta. Ea nu-i numai o sumă de învăţături teoretice cu privire la Dumnezeu şi la mântuirea omului credincios, care să-i lumineze numai intelectul, ci este o trăire a acestor Învăţături pe toate planurile vieţii spirituale. Sângele Bisericii, este rugăciunea pentru ceilalţi, Iar duhul acestei rugăciuni, este lauda şi răsplata Domnului”. 

„În timpul slujbei, stând în altar, m-am gândit: încă din copilărie mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții în acea atmosferă, acea muzică și acea stare – pare a fi aceeași clipa neștirbită: altarul, preotul în vesminte pascale, tămâierea, aceeași melodie vesela, umilă și tristă a Postului Mare.... În ceasul de pe urmă, ceea ce rămâne din viață este o imagine unică a aceluiași altar, a acelorași gesturi și a unei melodii neîntrerupte. Nu există nimic mai bun;” – Citind aceste rânduri din cartea Jurnalul Părintelui Alexandru Schmemann, am retrăit momente ale copilăriei mele, amintindu-mi de slujbele mai dese din Postul Mare, de tămâia mai multa care umplea biserica, de cântările parcă mai triste, de preotul din altar care așteptând să se termine cântarea era cuprins de tristețe apoi de o bucurie și apoi de seriozitate si atenție asupra a ceea ce urma să facă și să rotească.

Mi-am amintit cât de impresionat eram de mimica pe care o avea cât timp asculta cântările. De fapt, nu doar asculta cântările, simplu cum ascultăm muzica la radio în timp ce mergem cu mașina, ci le trăia emoția cuvintelor. „Cămara Ta, Mântuitorul meu o vad împodobită...” cânta strana lin, iar preotul stând în fața Sfintei Mese era cuprins de un mic zâmbet, îi plăcea începutul cântării, realiza și probabil încerca sa vadă acea cămară cu mintea lui și se bucura de acest moment, însă cântarea continua cu: „...și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa” și parcă zâmbetul se transformă în tristețe. Strana cântă lin, iar omul de sub uniforma preoțească își schimba mimica după cuvintele pe care le aude, se luminează iar auzind continuarea si parcă zâmbește când aude finalul cântării: „...și mă mântuiește”. Apoi deodată devenea serios și atent pentru că urma sa rostească ceva, să își ridice mâna pentru ca cădelnița mișcându-se să facă ca fumul de tămâie să se ridice perfect deasupra Sfintei Mesei, cumva spre mijlocul ei, acolo unde privirea îi îndruma, parcă traseul.

Amintindu-mi de aceste momente trăite în altarul bisericii, acele momente de  emoție, clipele de atenție trăite acolo și realizez acum cât de mult urmăream fiecare gest, pas vrând parcă sa fur din trăire și să mă contopesc în ea. Timpul a trecut, iar biserica nu mi-a rămas străină, ci doar am început să îi studiez detaliile. Constat ca Biserica trăiește cu toată ființa Sa,  se bucură când un prunc vine să devină fiu al lui Hristos,  când doi tineri își jură credință și dragoste sub coroana cununiei, când Lumina Învierii lui Hristos aprinde parcă sufletele credincioșilor, când la Liturghie credincioșii primesc cu emoție părticica de împărtășanie, apoi pleacă bucuroși ducând din Harul revărsat spre casele lor, dar se și întristează când perioada Triodului începe, când unul din membri ei este bolnav, când supărările, amenințările, certurile, scandalurile sunt în jurul ei. Însă rămâne aceeași, acolo unde zidurile parcă nu îi dau voie să plece, să vină în lume, prin mulțime să spună că e aici pentru cei care vor să îi calce pragul și să intre, dar nu oricum ci „bine umblând și făcând poruncile lui Dumnezeu”.

Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu, ci, de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuiești întru mine, îndrăznind, mă apropii” citim în Rugăciunea a IX-a de pregătire pentru Sfânta Împărtășire, a Sfântului Ioan Gură de Aur. Înțeleg că Liturghia este dorința lui Dumnezeu de a intra în sufletul omului. Dumnezeu vrea să locuiască in sufletele noastre ori de câte ori, noi ne întâlnim cu El, și mai cu seamă când participăm la Sfânta Liturghie. Din nefericire, venind la Biserică pentru Sfânta Liturghie,  noi credem că trebuie să Îi vorbim lui Dumnezeu despre frământările, grijile, nevoile și neliniștile noastre, când, de fapt, ar trebui să găsim în noi, in mintea și inimile noastre, ceea ce El vrea să ne spună nouă. Însuși Mântuitorul se roagă pentru noi și împreună cu noi, mijlocind înaintea Tatălui ceresc și susținând rugăciunile și cererile noastre. Centrul de greutate nu cade pe slujitorul Liturghiei, cât pe Hristos, Cel care se dăruiește, se împarte și se aduce pe Sine însuși drept hrană și legământ al mântuirii noastre.

Avem în primul rând, nevoie de trezvie, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune, în textul Liturghiei, că Împărtășania trebuie să fie „spre trezvia sufletului”, înșiruind apoi celelalte rodiri și binecuvântări pe care Domnul le lasă în inima celui care se împărtășește. Prima este pusă trezvia, înaintea iertării păcatelor, a împărtășirii cu Sfântul Duh și a plinirii Împărăției Cerurilor.

Unde este loc de păcat, acolo este și dezbinare. Dacă trăim fragmentați lăuntric, supărați, certați este din cauza faptului că păcatul ne dispersează. Trăim haosul din lume în noi înșine și apoi îl externalizăm și în cei de lângă noi. Sfântul Vasile cel Mare Îi cere lui Dumnezeu, în Liturghie: „iar pe noi, pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul, prin împărtășirea aceluiași Duh Sfânt”. Împărtășindu-ne cu Hristos, devenim, de fiecare dată, mai vii duhovnicește, mai plini de Harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne dă libertate, atunci când Îl primim în casa sufletului nostru. Din păcate, ținem foarte mult cont și suntem foarte analitici, ne facem chiar mici legi și rânduieli zilnice, program și programe, acele „to-do list”-uri, ca nu cumva să greșim iar cineva să ne persifleze. Oricât ne-am strădui, nu devenim oameni liberi decât prin primirea Celui care este însăși libertatea, Iisus Hristos, împărtășindu-ne cu El și trăind în mare Sa iubire. „Sus să avem inimile!” este chemarea la care ne cheamă preotul înainte de marea epicleză. Suntem invitați, deci, să ne ridicăm la cele cerești, pentru ca bucuria noastră, în urma întâlnirii cu Dumnezeu, să fie deplină, iar cele pământești să primească, în adâncul inimii noastre, întreaga Liturghie.

Astăzi suntem în era computerului şi a tehnologiei avansate, dar personal nu cred că Liturghia postată pe internet sau transmisă live sunt soluţii pentru ca tinerii să creadă mai mult şi să facă mai mult pentru mântuirea lor.

De multe ori cred că tehnologia mai degrabă ascunde pe cei comozi, ignoranţi în materie de credinţă, pe cei superstiţioşi. Internetul te face să acorzi mult timp preocupărilor religioase, fără însă a suplini prezenţa personală a Domnului. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că exigenţele lumii moderne au crescut. Preotul trebuie să fie un om al epocii sale, dar fără a se molipsi de lipsurile şi scăderile ei morale.