un Argument...

       În zilele trecute mi-a fost dat să aud următoarea afirmaţie: “religia, relaţia cu Dumnezeu, a devenit ceva secundar in viaţa de zi cu zi”. M-a uimit să aud aşa ceva si m-a durut cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui tânăr cu care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Aceste cuvinte mi-au atins o coardă sensibilă care m-a provocat la reflecţie şi răspuns.

   A devenit religia ceva depăşit, un apendice al vieţii? Poate trăi omul fără un crez religios? Ce-i dă omului atâta putere şi aroganţă încât totul devine relativ, efemer, la bunul său plac? Celui care a rostit aceste cuvinte, i-am răspuns că omul nu poate trăi fără Dumnezeu şi viaţa lui nu are nici un sens în afara lui Dumnezeu iar, în viaţa lui de zi cu zi, cel care crede în Dumnezeu trăieşte mai profund, mai senin, mai mulţumit fiecare moment.

    Acum vreau să dezvolt acest răspuns pentru ca fiecare dintre noi să se gândească de doua ori înainte de a vorbi despre ce are omul cel mai de preţ: Dumnezeu şi iubirea sa. Omul, din cele mai vechi timpuri, a crezut în ceva. Fie că i-a spus “zeu”, “divinitate”, “principiu creator”, “Dumnezeu” sau altcumva; omul a trăit conştient că “Cineva” este deasupra lui şi-i guvernează viaţa. Epocile umanităţii îşi dau consensul în a afirma că o forţă supremă ordonează tot ce există. Şi noi, creştinii, credem în ceva: în Dumnezeu care a crezut dintotdeauna în noi şi care ne iubeşte. Iar dovada iubirii lui este însăşi existenţa noastră.

   Aşadar, nu noi l-am inventat pe Dumnezeu ca să creştem importanţa vieţii noastre, ci El ne-a creat pe noi ca să ne comunice iubirea Sa. Iar dacă nici faptul că avem viaţa nu ne convinge de iubirea lui, Dumnezeu a mai făcut ceva: ne-a dat totul, pe însuşi Fiul Său, nu pentru că am fi meritat, ci pentru că ne iubeşte. Cineva spunea că dacă n-ar fi fost creator, Dumnezeu ar fi fost egoist. Dar Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a încredinţat toată creaţia. Şi capodopera creaţiei, giuvaerul lui Dumnezeu vrea să dea divorţ de Cel care este însăşi viaţa lui.

   Astăzi omul, care are umilinţa de a se recunoaşte creatură, dă mărturie că omul este trup şi suflet; părinţii ne dau trupul, dar nu pot concepe şi sufletul. Trupul fără suflet este o masă amorfă, un monument încremenit şi nu se poate spune că este om. Religia este tocmai interpretarea acestui raport cu Dumnezeu, recitirea lui într-o perspectivă personală. Atunci când este eliminat unul din termeni în această relaţie, celălalt rămâne singur. Dumnezeu nu are cum să rămână singur deoarece este iubire, iar iubirea este comunicare, a fi pentru celălalt; omul dacă rămâne singur, o cam încurcă: nemaiavând ce să ''citească'', se citeşte pe sine, iar el nu e chiar aşa de formidabil încât să-şi găsească singur motivaţiile pentru a trăi.

    Viaţa omului singur, separat de Dumnezeu, sfârşeşte pe acest pământ. E drept că patrimoniul religios, ca şi cel genetic, nu ni-l alegem noi, ci-l primim de la părinţi şi-l purtăm mai departe. Nu putem decide în ce religie ne năştem, dar putem alege să-i spunem da sau nu lui Dumnezeu. Remarc, acum că problema se pune altfel: miza, nu este religia (toţi se nasc într-o religie), doar credinţa: a-l accepta sau nu pe Dumnezeu.

   Şi, se pare, că omul de astăzi, noi, cei din mileniul trei, suntem ispitiţi de “virusul Europa”, de boala modernităţii, aceea de a crede că se poate şi altfel. Omul de azi crede că are putere de a-l respinge pe Dumnezeu în afara terenului şi să alerge singur pe gazonul vieţii. Tehnica, bunăstarea, banii îi dau celui de azi siguranţa că se poate descurca singur. Astăzi, ce spun ceilalţi, ce spune mass-media, ce vedem pe stradă, ce ne cer standardele europene e mai important decât ce ne cere Dumnezeu. Oamenii stabilesc valorile şi nu Dumnezeu; oamenii ştiu ce e bine pentru ei şi nu Cel care i-a creat; opinia publica ne fixează ştacheta şi nu Dumnezeu. Iar, din păcate, ne vorbesc despre Dumnezeu cei care nu l-au întâlnit niciodată.

• Pentru omul fără Dumnezeu, scopul vieţii e plăcerea: să-i ia vieţii maximul de desfătare şi, în final, să nu ştie pentru ce a trăit. Familia pentru el e ca o marfă: o schimbă cu orice altceva şi decide el ce e bine sau nu. Nu contează binele familiei, ci al său, iar la urmă rămâne singur. Problemele pentru el se rezolvă, de cele mai multe ori, prin alte probleme (alcool, tutun, violenţă), şi nu prin soluţii. Munca pentru el e o povară, nu-i găseşte sensul; strânge din dinţi şi o ia de la capăt. Prieteniile se bazează pe interes: un adevărat comerţ: “îmi dai ca să-ţi dau”, şi nu va fi niciodată mulţumit pentru că va vrea numai să primească fără să dea. Biserica e pe ultimul loc pentru el, pentru că Dumnezeu nu mai are loc în viaţa lui. Iar viaţa lui se va termina între patru scânduri pentru că nu l-a luat în serios pe Dumnezeu.
• Pentru cel ce crede în Dumnezeu, scopul vieţii e Dumnezeu: a-l întâlni, a-l cunoaşte şi a rămâne cu El pentru totdeauna. Prin familie, El răspunde planului divin de creaţie, omul participă la planul de iubire al lui Dumnezeu. Soluţia problemelor sale e la Dumnezeu, deoarece El ne cunoaşte cu adevărat şi ştie ce este bine cu noi; iar când Dumnezeu pare că nu vorbeşte, credinţa îi spune omului că Dumnezeu nu-şi abandonează creaţia. Munca e o datorie şi o înnobilare, deoarece lucrează pentru Dumnezeu şi pentru a-l găsi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, în activităţile sale. În prietenie, omul credincios se realizează ca si persoană, deoarece iubeşte şi este iubit, este in relaţie cu sine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Biserica e locul unde îl întâlneşte pe Dumnezeu şi acesta îi vorbeşte şi i se dăruieşte. În Euharistie, în ceilalţi, în cuvântul Scripturii Dumnezeu îi vorbeşte şi intră în viaţa lui. Iar viaţa lui are sens pentru că vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu.

      Nu noi l-am inventat pe Dumnezeu, nu noi l-am iubit primii, ci, pur şi simplu, suntem iubiţi de el. Suntem prea săraci ca să-i restituim tot ce ne dă, însă e suficient să-l iubim. Vom fi cu adevărat oameni. Fără dimensiunea verticală nu prea suntem oameni. Rupţi de Dumnezeu, suntem o pradă uşoară a consumismului, a relativismului, a fricii de a trăi.

      Alegerea ne aparţine, dar şi consecinţele!!!