Pe Pamânt

    Sărutul printr-un celofan poate ilustra cel mai bine această tendinţă păcătoasă, prin care Îl substituim pe Dumnezeu cu idoli creaţi sau Îi inventăm sosii pertinente, în faţa cărora ne înclinăm galant, pentru că seamănă cu noi în neputinţele noastre.      Fiecare creştin are o viaţă religioasă, cu o intensitate diferită, personală şi unică. Unii sunt creştini din an în Paşti, fascinaţi de lumina (a se citi mielul) de Înviere sau de colindele (porcul) de Crăciun, înfulecând evenimentele cu asezonări de plăcere, aşteptând un nou prilej de lenevire, îndopare sau abuz. Alţii cred – spun ei – în Dumnezeu, dar nu prea au timp de El. Ritmul liturgic e agasant, duminica este singura zi perfectă pentru pescuit, vegetare somnolentă la televizor, întâlnire cu prientenii sau hangover.

       În zilele trecute mi-a fost dat să aud următoarea afirmaţie: “religia, relaţia cu Dumnezeu, a devenit ceva secundar in viaţa de zi cu zi”. M-a uimit să aud aşa ceva si m-a durut cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui tânăr cu care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Aceste cuvinte mi-au atins o coardă sensibilă care m-a provocat la reflecţie şi răspuns.    A devenit religia ceva depăşit, un apendice al vieţii? Poate trăi omul fără un crez religios? Ce-i dă omului atâta putere şi aroganţă încât totul devine relativ, efemer, la bunul său plac? Celui care a rostit aceste cuvinte, i-am răspuns că omul nu poate trăi fără Dumnezeu şi viaţa lui nu are nici un sens în afara lui Dumnezeu iar, în viaţa lui de zi cu zi, cel care crede în Dumnezeu trăieşte mai profund, mai senin, mai mulţumit fiecare moment.